ADRIANA LUCACIU

ÎNTRUPĂRI / INCARNATION

Adriana Lucaciu. Îi știam parcursul și discursul său vizual. Am solicitat exprimările plastice și le-am primit, acum le expunem la nivelul superior arhitectonic.

Piatră, lemn, tencuială, alb… Pune un grup de cinci, ba nu de trei, dar nu așezate în plan…vezi că nu …mai îndreaptă! … Să privim de la distanță!

Am rămas nemișcată sub impresia acestui eveniment optic, sub impresia lor, a corpurilor eboșate, suspendate de grinzile turnului și lăsate să se scurgă pe materialul textil, gândite să fie smerite și efemere, flexibile și ușoare în mișcarea vântului. Am tresărit. Steaguri înghițite de timp, de trecutul istoric. Stranie senzație! ….de sacrificiu, cea a crucificării, coșmarul apocaliptic, drama infernului dantesc.

Sunt înșiruite aluzii corporale, așezări în trup, înscrieri în contururi dinamice laconic caligrafiate. Este o reprezentare a materiei noastre firave, a ceea ce suntem până la un punct, omul și propriul destin, omul supus dezintegrării fizice și spirituale, problematică des întâlnită în postmodernismul contemporan, înstrăinarea, refugiul într-un interior al tău chirurgical descoperit, dezagregarea, nefinitul, lipsa dimensiunii metafizice a universului interior, antropodrama existenței noastre tranzitorii.

Toate acestea înglobate cu ușurința celui care stăpânește perfect instrumentul desenului, folosindu-l în forță, gestual, în joc de linii sau alternându-l cu notația sumară, sau cu plaje de alb. Distrugere prin devenire. Albul devastator sau lumina din prima zi a creației se răsfrânge spre privitor, lăsând impresia unor spații inundate, care sub efectul transcendenței se pot crea sau recrea din abis.

Această alternanță a grafiei, a scrierii anatomic sugerate și a albului, când ermetic, când în prezențe cețoase, induce construcții interioare individului, transparența, dematerializarea. O minunată reconstrucție din interior spre înafară, aglomerări semantice, estompe și cavități opacizate. Casetele trupurilor se sparg printr-o manevră alchimică, pătrundem într-un perimetru al ficțiunii, al unei purificări prin lumină, al unei posibile redeveniri. Trasee, simetrii, scări în urcare, o inimă în păstrare, o țintă, axis mundi, verticale curgătoare, trupuri fără conținut, ambalaje goale care stau să se umple… hainele sufletului nostru așezate frumos pe umerașe, așteptându-și rândul la umplere cu lumină și har.

– Victoria Țăroi, curator Bienala Albastră